2013. După 5 ani în care am făcut muzică acasă, apoi în subsol, fără să știu pe cineva din industria muzicală de orice tip, am intrat în aia mainstream. Direct cu adidasii mei noi primiti cadou de ziua mea. :)) După ce m-am plimbat un an și ceva prin curtea Industriei, pe lângă puținii oameni buni care mai incearcă să schimbe ceva (dar ușor să nu deranjeze), dai de toate mizeriile, combinatorii și vezi toată bula din care ies toți când ajung acasă. Nu spun nimic. Le e frică să nu-și piardă felia. Intrările. Concerte. Emisiuni? Tv? Radio? În 2017. Când ai tot ce contează în buzunar, iar tu în loc să îți folosești vocea, alegi să taci și să înghiți. Nici nu am dat atâta importanță Industriei până atunci. Era doar despre a face muzică și atât. Iar până la muzică, eram prea ocupat să vând mașini.
Începuse să mi se ia și de artiștii ăia care nu și-au scris niciun cuvânt din muzica lor dar vorbesc de parcă au pierdut ei nopțile să le facă, nu tinerii ăia din studiourile de producție. De ăia care au aere de Mega Star și la Mega Image. De fani care nu-s fani și concerte unde era plin, dar nu te aștepta nimeni. Nu mai zic că prostu’ nu știa că Premiile Muzicale erau mai toate aranjate și că majoritatea se bucură fals când le iau, pentru că știu deja. :)) Da! La subsol erau premii doar pe Youtube. :)) Au vrut să-mi aranjeze și mie un premiu, dar am refuzat și le-am zis că dacă mă cheamă, mă duc pe scenă și îl chem pe cel care credeam că merită. Băăăi! Dar ce distractiv era când eram prost! :))) Nu m-am mai distrat de mult scriind.

Așa… Atunci am scris pentru piesa asta. Până a fost gata a mai trecut o perioadă pe care o auziți pe album, dar așa începe drumul.

Nu știu dacă aș fi privit sceptic informațiile astea acum 6-7-10 ani, dar nici nu mi le-a zis nimeni, că doar se întâmplau.
Când e ce trebuie, simți. Indiferent cu ce te ocupi. Că faci 100% ce iubești. Nu? Și conștientizezi cine ești, care îți este nivelul și ăla ești. Peste tot. Nu doar acasă. Atunci începi să te simți bine. Ca atunci când stai acasă linistit în hainele alea ponosite, pe care le numești pijamale și nu-s, dar le porți că-s confortabile. Și nu te simți obligat să zâmbesti dacă nu simți s-o faci. Ca atunci când intră o piesă care te sparge și “dansezi” prin casă de unul singur, deși tu n-ai nicio treabă cu dansul.

E… simțeam că nu pot dansa cum vreau eu. Așa că „dansez” cum vreau de câțiva ani, cu câțiva prieteni apropiați care îmi înțeleg filmul și cu cei care mă sustin pe net.

Asta a fost. Nu am putut niciodată să mă conformez. Iar ai mei nu m-au crescut ca să îngros rândurile nimicului pe aici. Taică-miu a luptat la Revoluție ca eu să pot fi așa cum vreau, să pot să am libertatea de a-mi face vocea auzită, de a încerca să schimb ceva. Ai mei au muncit prin străinătate de au rupt și au venit să investească tot ce au muncit în țară. Și ca să reușească, au muncit și aici la fel de mult. Mi-au arătat că de la a căuta pâine uscată prin gunoaie la a construi un imperiu este vorba doar de muncă, ambiție și pasiune. Dar și că poți pierde oricând tot ce-ai construit în ani.

Mi se pare extraordinar că sunt aici și pot trăi și povesti. Că pot scrie și cânta și lăsa aici bucăți din mine…

Piesa #2 de pe album.

Audiție plăcută! Ne găsim prin Univers! 💙✌️

Text și muzică: Zhao, Nane, Angeles

Instrumental: Matei Oprea & Freaka Da Disk

Chitară: Liviu Teodorescu, Paul Iorga

Aranjament: Matei Oprea & Zhao

Voci adiționale: Liviu Teodorescu

Mix: Paul Iorga, Zhao, Ionuț Marius Vasilache

Master: Vlad Lucan @ATOM